Istoric

Suceava

Aşezare geografică.
Municipiul Suceava, reşedinţa judeţului cu acelaşi nume e situat în partea centrală a Podişului Sucevei, la o altitudine de 325-340 m., pe ambele maluri ale râului care dă numele oraşului.
Istoric.
Săpăturile arheologice în diferite puncte ale oraşului au scos la iveală  vestigii care atestă continuitatea de locuire pe vatra actuală a oraşului încă din neolitic. În punctul Şipot a fost identificată o aşezare datând din neolitic, iar pe platoul situat la est de cetate au fost descoperite vestigii ale epocii bronzului şi fierului. Alte mărturii arheologice dovedesc prezenţa şi influenţa în aceste locuri a culturii autohtone şi a unor comunităţi alogene: germanici, slavi, tătari s.a.
Poziţia geografică a înlesnit transformarea nucleului rural într-o aşezare urbană, favorabilă schimburilor de produse şi înfloririi meşteşugurilor. Nu întâmplător, cronicarul Nicolae Costin lega numele târgului Sucevei de cojocarii care „l-au descălecat”, precizând „Soci se chiamă unguresce cojocar; iar Sucéva = Cojocărie”. Deşi menţionarea oraşului ca Socăva, Sucéva, Scotorix este mai veche de a II-a jumătate a secolului al XIV-lea, localitatea este atestată într-un document din 10 februarie 1388, emis de Petru I Muşat prin care îl anunţa pe regele polon Vladislav Iagello de împrumutul cu 3 000 de zloţi de argint, reprezintă data cea mai sigură pentru prima atestare documentară a Sucevei.
În primele sale veacuri de existenţă certă, Suceava a cunoscut o dezvoltare intensă, alegerea sa ca reşedinţă principală confirmând creşterea în importanţă a oraşului. Dintr-o aşezare care ocupa un teritoriu restrâns, delimitat şi întărit printr-un şanţ de apărare şi palisade, cu o cetate de piatră (Cetatea de Vest sau Cetatea Şcheia) prăbuşită la scurt timp după construire, Suceava a ajuns „scaun de judecată”, centru economic, politic, comercial, cultural şi religios. Din „slăvita cetate de scaun a Moldovei”, Petru, Roman, Ştefan Muşat, Alexandru cel Bun şi urmaşii săi, Bogdan al II-lea, Ştefan cel Mare, Bogdan al III-lea, Ştefăniţă şi Petru Rareş au condus destinele Moldovei. Din Suceava au fost date hrisoavele privind organizarea administrativă, juridică, fiscală, militară a ţării şi tot de aici au plecat primele oşti moldovene în sprijinul Ţării Româneşti atacate de otomani şi al Poloniei confruntate cu teutonii. Din Suceava începutului de an 1475 se răspândea către întreaga Europă vestea victoriei lui Ştefan cel Mare asupra armatelor sultanului. În Suceava s-a instaurat primul sediu mitropolitan al Moldovei şi şi-a avut reşedinţa sfatul domnesc, aici a funcţionat cancelaria domnească. La Curtea Domnească din Suceava s-au pus bazele istoriografiei româneşti în limba slavonă şi a fost întocmit Letopiseţul anonim al Moldovei.
Trecând prin oraşul moldav, călătorii străini scriau despre Suceava anilor 1500 ca despre „locul cel mai bun care se poate afla şi mai ferit de năvăliri” (Paolo Bonici ), o aşezare întărită „de minune şi aproape de necucerit” (Blaise de Vigenere). Chiar şi aşa, în lunga sa istorie, Suceava nu a fost scutită de nenorociri, de jafurile cuceritorilor, de incendii şi cutremure, strălucirea sa începând să se stingă odată cu decizia lui Alexandru Lăpuşneanu de a strămuta capitala Moldovei în târgul de pe Bahlui. Vreme de încă un secol s-a prelungit „duelul” pentru întâietate între Iaşi şi Suceava, cel dintâi devenind învingător abia din momentul strămutării mitropolitului ţării.

Suceava - oraş al Casei de Habsburg  
Desele confruntări turco-polone din a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi părăsirea fostei reşedinţe voievodale de către domni au accentuat procesul de decădere a oraşului, însăşi Cetatea de Scaun fiind distrusă din porunca Porţii, ca semn al spulberării ultimului bastion antiotoman. Decăderea treptată a fost stopată în perioada stpăpânirii austrice instaurată în conjunctura politică internaţională a anilor 1774-1775. Plecarea unui număr însemnat de localnici şi distrugerea multora dintre construcţiile sale nu l-au împiedicat pe Generalul Splény să considere Suceava, la 1775, drept „orăşelul cel mai distins şi mai populat” din Principatul Moldovei de odinioară. Poate aşa se explică şi decizia austriecilor de a ridica aşezarea la rangul de oraş comercial liber, cu o largă autonomie şi cu privilegii menite să-i atragă pe maiştrii, meseriaşii şi negustorii din provinciile ereditare ale Coroanei şi din alte ţări.
Politicii de colonizare a localităţii cu germani, ucraineni, polonezi, evrei, cehi – oricine putând „să-şi aşeze casa pe locurile pustii, pentru a face din nou oraşul” – i s-au asociat măsurile de transformare a Sucevei în capitală de ţinut, apoi de judeţ, cu planuri urbanistice şi edilitare pe măsură. Cernăuţiul – micuţul târg ales de austrieci drept capitală a provinciei – reuşise, însă, între timp să concentreze principalele activităţi administrative, economice şi politice din Bucovina habsburgică. Dincolo de înlesnirile administrative şi realizările precum calea ferată, sistemele de apă potabilă, canalizare, iluminat, se întrevedea imaginea unui „oraş lipsit de viaţă, fără comerţ, fără o industrie oarecare, oraşul lâncezeşte”. Cele mai multe dintre produsele atelierelor meşteşugăreşti sau modestelor „fabrici” cu profil de pielărie, textil şi alimentar, deschise în imediata apropiere a căii ferate şi a vămii cu Regatul României, nu puteau concura cu cele din marile centre ale vastului imperiu austriac. Acelaşi lucru se putea spune despre viaţa culturală a urbei, cu toate că românii suceveni şi-au mobilizat toate resursele în scopul emancipării naţionale. La Suceava au fiinţat societatea „Clubul Român” Şcoala română”, „Însoţirea orăşenilor români” şi Reuniunea muzical-dramatică „Ciprian Porumbescu”, ,,Reuniunea de cântări din Suceava”. „Comitetul intelectualilor” a obţinut din partea autorităţilor habsburgice dreptul de a păstra, în colecţii locale, obiectele şi valorile descoperite în fosta Cetatea de Scaun a Moldovei.

Suceava - oraş reşedinţă de judeţ 
În noiembrie 1918 oraşul Suceava a fost integrat î120
n graniţele României Mari şi a cunoscut o dezvoltare economică, edilitară social-culturală şi urbană. Devenind reşedinţă a judeţului cu acelaşi nume, Suceava a început o lentă extindere spre malul stâng al râului omonim, arătând că terasa pe care se formase nucleul urban nu mai era suficientă. Perioada interbelică a reprezentat pentru oraş o contianuare a dezvoltării asemănătoare cu cea din epoca anterioară, dar cu o schimbare a profilului etnic în favoarea românilor. Liceul “Ştefan cel Mre” a continuat să fie un centru de prestigiu al învăţământului în acestă perioadă, iar congresul studenţesc de la 1935 organizat de Asociaţiile studenţeşti de la Cernăuţi a anunţat simbolic viitorul destin universitar al oraşului. Tot în perioada interbelică a fost fondată Biblioteca Centrală, (azi Bucovinei „IG.Sbiera”), la iniţiativa societăţii „Şcoala Română”. Totuşi, caracterul de centru negustoresc al Sucevei nu va fi depăşit decât în cea de-a doua jumătate a secolului trecut, atunci când sistemul comunist a impus industrializarea rapidă a zonei, determinând, odată cu deschiderea platformelor industriale, înlocuirea vechii arhitecturi cu cea specifică noilor zone rezidenţiale şi inaugurarea unor clădiri de utilitate publică – reper, precum Casa de cultură, Ansamblul de dansuri “Ciprian Porumbescu”, Institutul de învăţământ superior, Teatrul, Planetariul, Muzeul de Istorie.
Schimbările politice din 1998 au produs o nouă ruptură în dezvoltarea oraşului, la nivel economic dar nu şi demografic. Cu o populaţie de peste 100 mii de locuitori, cu mai multe suprafeţe comerciale şi administrative decât industriale şi de producţie, Suceava se poate mândri cu bisericile  şi alte monumente medievale, Complexul Muzeal Bucovina, care cuprinde mai multe muzee, liceele şi colegiile sale precum şi cu faptul că este un centru universitar cu o dezvoltare impresionantă în ultimul deceniu.